CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (108)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

– Barbara, Barbara este numele ei!

Cu câteva zile mai devreme, Yoris îi citise dintr-o recentă carte a călugărului flamand Jan de Wackerzeele despre „Sfântă Ajutătoare Barbara”, dar nici el şi nici Ţipor nu vedeau vreo legătură între fata din Grădinile Toscane şi martira întru Isus din secolul al III-lea. Nici măcar ei, care s-au obişnuit să descifreze coerenţa relaţiilor făcute de băiat. Mai ales că Sfânta Barbara n-a fost dată pradă animalelor, ci umilită şi decapitată, aşa că nici legătura cu o eventuală mişcare ucigaşă a bestiei de pe tapiserie nu încăpea în acel scenariu. Degeaba l-au întrebat ce voia să spună şi cum de a ajuns tocmai la acel nume, tânărul era obişnuit să pună el întrebările, cele adresate lui parcă nici măcar nu le auzea. Aşa că au trebuit să amâne pentru mai târziu să descopere singuri răspunsul.

De atunci, Al Şaptezeci şi nouălea a impus un program fix: dimineaţa, zăbovea atent în faţa tapiseriei, după care o pornea înainte spre Grădinile Toscane, în „aula noastră”, şi aştepta să revină „Barbara”. Şi şirul întrebărilor i s-a frânt, fiind înlocuite cu solilocviile atât de dificil de urmărit chiar şi de mentorii săi. Doar, din când în când, se mai întorcea şi către ei, dar, de data asta, întrebările sale nu mai cereau informaţii noi, ci doar confirmări, iar el se enerva doar dacă acestea nu erau suficient de hotărâte sau dacă nu veneau destul de prompt. La rândul lor, după o vreme, Ţipor şi Yoris au încetat să încerce să-i descifreze gândurile: pe de o parte, au considerat că nu era decât agitaţia izvorâtă din entuziasmul, nerăbdarea şi îndoielile adolescentului îndrăgostit, pe de altă parte, erau bucuroşi că pot, în sfârşit, să se odihnească şi ei. Numai că băiatul a observat că răspunsurile lor au devenit convenţionale, că habar n-aveau ce încuviinţau şi răbdarea i-a devenit şi mai scurtă chiar decât de obicei. El era mereu atât de punctual, iar dânşii atât de întârziaţi… Iar, când i-a surprins vorbind între ei, dovedind astfel că nu erau interesaţi de zbaterea sa, a urmat una dintre cele mai cumplite crize de furie, ajungând să arunce cu pietre în cei doi şi rănindu-l destul de tare pe Ţipor.

Timp de câteva zile, domnişoara nu s-a mai ivit, însă Quasimodo nu părea defel descurajat şi şi-a urmat neabătut noul program: aproximativ o oră în faţa tapiseriei din casa scărilor, apoi goana spre Grădinile Toscane. Asta chiar dacă au nimerit şi câteva zile ploioase.

De la prima apariţie a fetei, s-a schimbat ceva şi în privinţa locului lor, a „aulei noastre”. Nu mai erau singuri acolo, ca până atunci, ci, în răstimpuri, figuri iscoditoare treceau pe aleea principală şi, uneori, veneau chiar până la ei, momente în care Ţipor sau Yoris se grăbeau să le iasă în întâmpinare spre a-i ţine cât mai departe de Al Şaptezeci şi nouălea, atât de vizibil deranjat de intruziunile oricărui străin. El avea treabă, el se concentra şi încerca să-şi lămurească un lucru. Un lucru pe care, deocamdată, cei doi mentori nu-l ştiau. Însă ceva era evident: mai nou era monitorizaţi. De rudele fetei, îşi spuneau cei doi.

Până ce, într-o zi, a tânărul a decretat:

– Astăzi va veni!

Şi, într-adevăr, abia ce au ajuns în parc adolescentul cu Yoris şi Ţipor, că au şi trecut doi servitori pe aleea principală, privind din când în când spre „aula noastră”, iar peste vreun sfert de oră a sosit şi domnişoara, ca şi prima oară împreună cu cele două femei. Al Şaptezeci şi nouălea le aşteptase, nemailuându-şi privirea de la punctul de unde au apărut, parcă ştiind că vor veni şi enervându-se că ele întârziau. Până şi ele întârziau…

– Asta-i pentru mine, iar celelalte două pentru voi! l-au auzit de data asta exprimându-se limpede şi îndemnându-i să le acosteze pe însoţitoarele fetei. Dar nici Ţipor şi nici Yoris nu s-au clintit din loc, iar femeile trecură la câţiva paşi pe lângă ei şi dispărură după pâlcul de copaci în urma cărora se ascundea poiana cu flori.

– De ce nu v-aţi dus? Nu vă plac? De ce nu vă plac?

– Noi suntem bătrâni, i-a răspuns Ţipor.

– Şi, pe urmă, nu aşa se cucereşte o femeie, îl completă Yoris.

– Dar ne-au zâmbit! Au râs când au trecut pe lângă noi! a insistat tânărul. „Dacă nu s-ar fi uitat spre noi şi nu ne-ar fi zâmbit, aş înţelege… Asta înseamnă că au făcut ele primul pas. Nu e politicos să nu le răspundem!” gândi cu voce tare Quasimodo. Să mergem după ele!

Au şi trecut câteva clipe, aşa că nu mai era timp de pierdut. Băiatul o luă la goană şi picioarele sale, preluând şi ele excitarea, executau mişcări tot mai caraghioase. Ajuns în spatele copacilor, a rămas locului: femeile erau nicăieri. Descumpănit, a vrut să-şi arate uluiala propriilor săi însoţitori nedespărţiţi, însă nu-i zări nici pe ei, fiindcă n-a observat că aceia nu l-au urmat ori că au rămas în urmă. „Întotdeauna întârzie!” se enervă el.

De când a fost dat în grija celor doi mentori, Al Şaptezeci şi nouălea era obişnuit ca ei să fie a doua lui voce interioară. Brusc, şi-a dat seama că există viaţă şi în lipsa lor. Gândurile îi fugeau între enervarea pricinuită de întârzierea lui Ţipor şi a lui Yoris şi uluirea că femeile nu se aflau la cules de flori în poiană, unde era convins că le va găsi. Gândurile îi fugeau atât de dezordonat încât nu le mai pute stăpâni. Drept urmare, şi cuvintele îi ieşeau la fel de lipsite de coerenţă din gură. Când a apărut, până la urmă, Ţipor şi, după o vreme, şi Yoris, l-au găsit căzut la pământ, scăldat în salivă şi lovind cu pumnul într-un copac. După care s-a oprit brusc, s-a sculat în picioare şi s-a postat din nou într-o poziţie ca cea în care a aşteptat nemişcat să apară „Barbara” trecând pe lângă „aula noastră”. Ba, de data asta, pentru prima oară, cei doi mentori l-au văzut chiar şi netezindu-şi părul, lucru neobişnuit pentru tânărul care n-a dat niciodată vreun semn că l-ar fi interesat cum arată.

Al Şaptezeci şi nouălea a stat nemişcat timp de vreo două minute şi doar buzele îi fremătau întru limbajul său atât de greu de urmărit. Un zâmbet de satisfacţie îi schimonosea gura, de parcă ar fi spus: „Iar am avut dreptate!” Şi, într-adevăr, din exact locul pe care l-a fixat atât de stăruitor au apărut şi femelele. Şi ele parcă au ştiut că sunt aşteptate…

Restul s-a petrecut foarte repede pentru însoţitori, deşi privirile băiatului şi ale fetei s-au întâlnit prelung. Apoi, domnişoara a luat-o la fugă printre tufişuri şi Quasimodo a fugit după ea. Ţipor şi Yoris au vrut să-i urmeze, însă cele două femei le-au tăiat calea. Celor doi mentori le-a trecut, în acelaşi timp, prin minte că au căzut într-o cursă şi că momentul pe care tocmai îl trăiau făcea parte dintr-un complot prin care Al Şaptezeci şi nouălea să fie răpit. Spaima faţă de această posibilitate le-a dat forţe noi, însă nu suficiente spre a-i ajunge din urmă pe fugari. Care dispăruseră.

Copleşiţi de transpiraţie, mentorii s-au întors în poiană pentru a le avea măcar pe cele două femei ostatice. Sperau să mai găsească la ele un fir care să-i ducă la tânărul care le-a fost dat în grijă. Dar şi cele două însoţitoare parcă au intrat în pământ.

Disperaţi, Ţipor şi Yoris s-au aşezat pe banca pe care s-au obişnuit să stea de fiecare dată în „aula noastră”. Au fost, fără îndoială, atraşi într-un complot îndelung pregătit şi, amintindu-şi de persoanele care au trecut în ultima vreme pe aleea principală, până nu de mult în cea mai mare măsură pustie, îşi făceau reproşuri amare că nu au luat în seamă acele semne atât de evidente pentru ceea ce se pregătea. Cu cât se scurgea vremea, Ţipor şi Yoris erau tot mai înspăimântaţi şi găseau alte şi alte motive să-şi impută grava neglijenţă de care s-au făcut atât de vinovaţi.

– Băiatul a avut dreptate: cele două femei nu erau numai însoţitoarele fetei, ele au fost plătite chiar să ni se dăruiască până şi nouă, dacă doar aşa ar fi putut fugi fata cu el.

Însă cel mai tare se învinuiau cei doi fiindcă nu s-au interesat timp de atâta vreme cine erau toate acele persoane, din ce familie provenea fata şi dacă era într-adevăr o domnişoară dintr-o casă de seamă, aşa cum îi spuneau hainele şi întreaga înfăţişare sau doar o artistă tocmită să joace acel rol. Pe măsură ce îşi puneau asemenea întrebări, Yoris şi Ţipor erau tot mai înspăimântaţi de modul cum au fost traşi pe sfoară de nişte femei netrebnice: ce descendentă a unei case nobile, aşa cum se înfăţişase fata, ar fi fost dispusă să-l amăgească pe Quasimodo din Florenţa, chiar dacă acela era prezumtivul moştenitor al unei averi uriaşe?

Cei doi mentori au stat pe banca aceea până spre seară şi, cu cât trecea timpul, gândurile ce-i munceau erau tot mai negre. Erau profund îngrijoraţi pentru Al Şaptezeci şi nouălea, însă erau la fel de îngrijoraţi şi pentru propria lor soartă, întrucât lor le-a dat în grijă Recuperatorul pe fiul său, cu ei a ieşit băiatul pentru ultima oară (?) pe poarta Palatului Bosci, ei n-au fost în stare să dejoace planurile complotiştilor şi… şi ei au stat ca nişte proşti atâtea ore în Grădinile Toscane, în loc să alerge spre casă şi să alerteze haidamacii angajaţi să apere edificiul, averea şi locuitorii domeniului.

Degeaba n-au stat, totuşi, în acel timp. Căutându-l pe Quasimodo, în direcţia în care a dispărut fugind după fată, au dat, în spatele poienii cu flori de ruinele unui turn. Acolo s-ar fi ascuns cei doi. Amintindu-şi că Al Şaptezeci şi nouălea a numit fata „Barbara”, şi-au adus aminte de legenda sfintei cu acelaşi nume, cea care a fost închisă de tatăl ei într-un turn pentru că n-a vrut să se căsătorească, preferând să se creştineze. Mai mult, întrebându-i mai târziu pe localnici despre acel turn, aceştia le-au povestit că se spunea că el ar fi fost distrus de un fulger, la fel cum şi turnul în care a fost închisă martira ar fi căzut în urma unei furtuni. Ruina aceea se şi numea „Turnul Barbarei”. (Mai târziu, târându-i în faţa tapiseriei din casa scărilor Palatului Bosci, pupilul lor le-a arătat şi un turn ascuns în vegetaţie şi vizibil doar dintr-un anumit punct. Băiatul s-a enervat că ei nu erau în stare să descopere şi amănuntele desenului, aşa că l-au minţit că le observă. Al Şaptezeci şi nouălea a văzut imediat că-l mint şi a făcut o nouă criză de furie…) În jurul turnului din Grădinile Toscane nu era nici ţipenie de om, doar mii de musculiţe care se urmăreau unele pe altele, într-un joc parcă fără nici o noimă.

Aşa că au plecat, în sfârşit, acasă. Cu cât se apropiau mai mult de Palatul Bosci, cu atât paşii le erau tot mai şovăitori. Îi vor spune majordomului – omul cu puteri depline în lipsa stăpânului – ce s-a întâmplat şi acela va hotărî cum să se procedeze mai departe. Ei nu şi-au făcut nici un plan cu care să se disculpe, ştiind că şi aşa nu au nici o şansă să fie iertaţi. Al Şaptezeci şi nouălea a fost răpit, mai mult ca sigur că se va cere o răscumpărare uriaşă pentru el, altfel n-ar fi avut nici o logică tot ce s-a întâmplat, iar ei erau principalii vinovaţi că n-au ştiut să fie cât de cât prudenţi într-o lume atât de plină de primejdii la tot pasul. Şi nu numai că n-au fost suficient de prudenţi, dar au şi dus copilul într-un loc ferit, parcă invitându-i pe cei ce au pus la cale complotul să acţioneze nestingheriţi. Dar dacă Al Şaptezeci şi nouălea a fost sau va fi ucis? Ţipor şi Yoris nici nu voiau să se gândească la o asemenea posibilitate. Dar se gândeau tot timpul la ea.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.