De ce se îndreaptă musulmanii spre ”Vestul cel Rău”

Cu Germania în frunte, marile economii europene și-au impus încă o dată punctul de vedere. 120.000 de imigranți din Orientul Mijlociu și Africa de Nord for fi repartizați conform unor cote obligatorii ce țin cont de populație si PIB între toate statele membre UE. Cotele nu mai sunt ”obligatorii”, dar rămân bătute în cuie. Această concesie semantică pare a fi praful în ochi aruncat pentru alegătorii acelor lideri europeni care s-au opus inițial.

România va trebui să primească peste 6.000 de refugiați, față de 1.785 cât ar fi acceptat benevol să o facă. Potrivit cifrelor vehiculate la începutul acestei luni (detaliile de la Consiliul Justiție și Afaceri Interne de pe 22 septembrie lipsesc deocamdată), Germania ar urma să primească peste 31.000, Franța peste 24.000 și Spania circa 15.000. Urmează Polonia, Olanda și România. Am ajuns mai repede decât ar fi crezut oricine acolo unde credea Călin Popescu Tăriceanu în spectacolul său prezidențial din urma cu un an că ar trebui să fie România – în primele șase țări ale UE…

S-a ajuns la această soluție germană dupa dezbateri ce au durat o vară. Suficient de multe controverse și negocieri cât să credem că problema s-a rezolvat. Nu e așa nici pe departe. Cei 120.000 de imigranți ar reprezenta doar numarul imigranților care au intrat pe teritoriul UE în luna iulie, potrivit Comisariatului ONU pentru Drepturile Omului. Afluxul a continuat în august și septembrie la cote cel puțin la fel de ridicate. Doar nu degeaba miniștrii subordonași doamnei Angela Merkel au vorbit despre 800.000 de imigranți pe care Germania i-ar primi, nu degeaba liderii UE spun că această criză va dura ani de zile.

De fapt, vorbim despre o soluție de avarie – adăugarea a 120.000 de imigranți la cei 40.000 asupra carora s-a convenit anterior că vor fi realocați țărilor UE pe bază voluntară. Sunt cei 120.000 de oameni care au ajuns în ultimele săptămâni în Grecia, Ungaria și Italia.

Planul UE, așa cum a fost prezentat in uirmă cu două săptămâni de presedintele Jean-Claude Juncker, prevede permanentizarea actualei măsuri a cotelor obligatorii. Dacă această măsură va fi adoptată, avem toate datele pentru a considera că aceste cote vor fi suplimentate.

Așadar, vorbim despre decizia de a permanentiza un sistem pentru primirea a sute de mii, dacă nu milioane de imigranți din Orientul Mijlociu și Africa de Nord. De ce aici? De ce în Europa creștină? De ce nu în țările bogate din vecinătatea statelor lor eșuate?

Țările bogate din Golf au dat un răspuns ambiguu: îi ajută finanțând fundații, asociații și construirea de moschei în Europa, însă nu-i pot primi din cauza unei structuri demografice fragile. De fapt, răspunsul statelor arabe bogate nici nu a existat, pentru că întrebarea nu le-a fost niciodată adresată în mod oficial, de puterile Occidentului.

Un răspuns la această întrebare nepusă de liderii ce conduc Europa este dat de Burak Bekdil un jurnalist turc de la cotidianul Hurriyet, de orientare laică, deținut de trustul Dogan, care se opune actualului regim Erdogan.

Răposatul rege Abdullah al Iordaniei scria în memoriile lui că ”tragedia palestinienilor a fost că majoritatea liderilor lor i-au paralizat cu falsa și nefondata promisiune că nu vor fi singuri, că 80 de milioane de arabi și 400 de milioane de musulmani vor sări imediat și în mod miraculos pentru a-i slava”.

Câteva decenii mai târziu, sirienii care fug de războiul civil sunt actorii principali ai uneia dintre cele mai mari tragedii ale refugiaților.

În mod oficial, Turcia musulmană a primit cel mai mare număr de imigranți sirieni (circa 2 milioane), Libanul găzduiește 1,2 milioane, Iordania peste 600.000 si Egiptul peste 100.000. Astfel avem de-a face cu aproape 4 milioane de refugiați, majoritatea musulmani sirieni.

În mod ciudat (sau dimpotrivă), refugiații își riscă viața pentru a ajunge în țări creștine din Vest, pe care probabil ca majoritratea dintre ei le-au considerat drept ”răul”. Sute de mii au plecat din Turcia către Grecia sau din Libia către Italia și mii de oameni s-au înecat în Mediterana sau în Marea Egee.

Oficialii UE spun că această criză a refugiatilor ”ar putea dura ani de zile”, în timp ce țările europene se străduiesc să primească mii de refugiați sirieni pe teritoriul lor. Chiar și țări creștine de foarte departe, precum Brazilia, Chile sau Venezuela au spus că se oferă să primească refugiați.

Tragedie? Fără îndoială. Dar cine e de vină? Potrivit președintelui turc Recep Tayyip Erdogan, de vină e Vestul. În martie, Erdogan a criticat Vestul pentru că nu a primit 250.000 de refugiați sirieni. Potrivit premierului Ahmet Davutoglu, prețul ar trebui plătit nu de vecinii Siriei, ci de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate ONU (SUA, Rusia, Marea Britania, Franța și China) – acolo s-a blocat unul dintre marile proiecte ale lui Erdogan, răsturnarea regimului Assad printr-o intervenție militară externă.

În realitate, milioane de musulmani încearcă prin metode periculoase să ajungă la granițele unei civilizații pe care de-a lungul istoriei au acuzat-o de relele din lume, inclusiv de relele din țările lor. Liderii turci îi acuza pe cei care nu sunt musulmani de această tragedie. Însă nu scot o vorbă despre țările musulmane superbogate în petrol din vecinatate. Niciun cuvânt despre Arabia Saudită, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Oman (care angajează un număr mare de muncitori din Asia). De ce nu au primit aceste state nici măcar un refugiat sirian musulman? Nicio vorbă.

Există o întreagă istorie care să arate care emisferă a planiglobului a tratat cu oarecare compasiune criza refugiaților musulmani și care arată care parte a fost foarte crudă. În timp ce majoritatea imigranților musulmani s-au integrat bine în țări precum Marea Britanie (în special musulmanii din Bangladesh sau Pakistan), Franța (în special musulmanii din Africa de Nord) și Germania (în special cei din Turcia), țările arabe nu au primit imigranți, refuzând, spre exemplu, să le ofere palestinienilor cetățenie și drepturi civile.

În anii 1970 și 1980, când Arabia Saudită se afla într-o criză de forță de muncă, a recrutat mii de sud-coreeni și alți asiatici, în niciun caz refugiați palestinieni.

Până la primul război din Golf, Kuweitul a oferit locuri de muncă pentru mii de palestinieni, însă a refuzat să le acorde cetățenia. După razboi, Kuweitul a expulzat 300.000 de refugiați palestinieni.

După caderea regimului lui Saddam Hussein, refugiații palestinieni din Irak au fost atacați sistematic de milițiile șiite din această țară. Li s-a refuzat chiar și asistența medicală. În 2012, în Liban erau circa 300.000 de refugiați palestinieni. Human Rights Watch a constatat că ei trăiesc în condiții ”revoltătoare”. Însă guvernul libanez a ignorat în mod repetat revendicările lor.

Până în vara lui 2012 Egiptul impus restricții pentru palestineinii care doreau să treaca din Gaza în Sinai. Trebuiau să treacă doar însoțiți de poliție și deseori erau reținuți.

Criza refugiaților sirieni, din Orientul Mijlociu și până în Europa, este un alt episod al marii dileme a Orientului Mijlociu: musulmanii din această parte de lume au văzut in Vestul Creștin drept sursa relelor, însă în același timp tărâmul creștin este cel mai bun loc din punct de vedere economic și politic. Bogatele state arabe le întorc spatele coreligionarilor care au nevoie de o mână de ajutor; iar islamiștii ipocriți dau vina pe Vest.

Din păcate nimeni nu întreabă de ce musulamanii care ”urăsc Vestul” merg în Vest; de ce țările arabe nu ridică nici măcar un deget, ce să mai vorbim despre a intinde o mână; sau de ce cei care nu sunt musulmani ar trebui să plătească prețul unor războaie între musulmani, care au creat acest val de imigranți.

Întodeauna aceasta a fost soluția simplă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.