Societăţile avansate îşi datorează succesul, în bună măsură, rolului jucat de oameni inventivi, care le-au asigurat modernizarea tehnologiei, democratizarea instituţiilor şi creaţia culturală. O parte au fost numiţi, în Europa Centrală şi Răsăriteană, cu un termen nu tocmai precis, “intelectualii”. Pe aceştia, într-o memorabilă conferinţă, Bronislaw Gyeremek îi caracteriza, oarecum încurajator, drept “aceia care se dedică celorlalţi” printr-o verticalitate pilduitoare.
Istoria regiunii în care trăim a confirmat mereu că verticalitatea cetăţenilor în stare să dea tonul poate pune în mişcare societăţi întregi. Ea nu se întâlneşte, însă, totdeauna. Acolo unde intelectualii caută doar să obţină beneficii (sinecuri, funcţii, titluri, alte favoruri), însăşi viaţa culturală este anesteziată, personalităţile se descompun şi intră la remorca altora. Unde intelectualii întreţin sensibilitatea faţă de neajunsuri, exigenţa şi preocuparea schimbării, ei contribuie la propăşirea societăţii şi capătă profil.
Reflecţii asupra verticalităţii pot stârni diverse experienţe din jurul nostru. La tot pasul se deschid întrebări. Nu ar fi fost cazul, de pildă, să se formuleze o opinie văzând că punctul de plecare al diagnozei după care s-a intrat în “societatea minciunii (Lügengesellschaft)”, dată de contemporanişti germani, a fost analiza făcută de un cunoscut psihiatru român? Nu ar fi trebuit să se reacţioneze la declaraţia liderului bulgar, după care vecinii de la sudul Dunării ar avea o criză mai puţin semnificativă decât cea din România, unde până şi foşti demnitari caută să obţină cetăţenia altor state? Nu ar fi de aşteptat ca perpetuarea sărăciei pe scara cea mai mare în Europa, în epoca enormelor capacităţi de producere, să fie pusă în discuţie? Nu s-ar cuveni ca degradarea larg observată a instituţiilor şi scăderea perceptibilă a nivelului profesional să devină teme?
Confuzia valorilor este însă atât de intrată în viaţa actuală de la noi, încât vezi la tot pasul impostura. În fapt, s-a constituit o mulţime de Dinu Păturică ajunşi decidenţi, dar inapţi de o analiză serioasă. Li se adaugă numeroşi şefi la fel de inculţi precum activiştii politici ai anilor cincizeci, doar ceva mai rapaci. Le ţin isonul coterii de apărători ai “corectitudinii politice (political correctness)” cu ochiul la plata din partea unei organizaţii, a unui “program” sau pur şi simplu din partea mai marilor zilei. Stendhal spunea că este primejdios când nepregătiţii ajung să decidă, Thomas Mann că Germania şi-a datorat catastrofa din anii treizeci ascensiunii “celor mai slabi (die Untersten)”, Constantin Brâncuşi arăta că “«diştepţii» produc camelotă”, adică “marfă proastă”.
Sunt însă consecinţe mai grave ale acestor carenţe. Se lovesc direct oameni şi promisiuni. Un exemplu îl constituie ceea ce s-a petrecut în săptămânile trecute, când cel invitat să devină candidat la postul de primar general al Capitalei – nu altul decât simbolul, la un moment dat, al luptei pentru libertăţi cetăţeneşti din ţară, care, poate, nu a rămas consecvent de-a lungul anilor – a fost supus unui atac concertat şi forţat să renunţe.
Nu examinarea unui cetăţean este alarmantă, căci oricine intră în roluri publice trebuie să se aştepte la aşa ceva, ci felul în care s-a forţat această renunţare. Bunăoară, nu s-a discutat vreo clipă ce propune candidatul potenţialilor alegători sau ce proiect are pentru urbe. S-a discutat numai biografia sa de acum peste douăzeci de ani. Din nou a fost evident că la noi sofismul ad hominem (a ataca persoana spre a discredita ideile cuiva) este hrana multor “intelectuali”. Oricât ai căuta, nu găseşti o ţară comparabilă în care acest sofism vulgar să aibă în zilele noastre atâta trecere! De la Aristotel ştim că sofismul ad hominem nu dovedeşte nimic. La noi este socotit gândire şi se apelează astăzi copios la acest sofism pentru că mai asigură marginalizarea oamenilor de valoare, prin afectarea imaginii lor, şi ascensiunea, pe locurile eliberate, a unor carierişti.
Apoi, un alt procedeu, la fel de abuziv: atunci când se discută biografia cuiva, aproape nimeni nu stabileşte cu precizie faptele. Se pun în circulaţie zvonuri, se închipuie fapte, care nu se mai verifică, şi se umplu site-urile cu minciuni. Chiar în instituţii ale statului român actual se falsifică documente, se confecţionează “probe” şi se pun în funcţiune delatori (numiţi cam elegant “denunţători”), care apoi se lăfăie în prezidii ce dau rezoluţii cu erori elementare de logică. Nu se mai face distincţie între vorbe şi fapte şi se derivă realităţi din simplele peroraţii ale cuiva. Nu numai că ideile unui om care candidează, proiectul lui nu contează, dar se lucrează, de fapt, la macularea persoanei cu orice chip. În acest fel, se sugerează că toţi sunt o apă şi un pământ. Deviza “nimeni nu este mai presus de lege” se ia mai nou în înţelesul că fiecare este murdar, încât chestiunea este să-i descoperi păcatele, iar dacă nu are, să le inventezi, căci nu se poate să nu le aibă!
Dar dacă sofismul ad hominem este atât de frecventat, se pune întrebarea: cine sunt cei care discută biografia persoanei când este vorba de ideile acesteia? Cine îl foloseşte? Cine sunt “moraliştii”? Aici ne întâmpină un alt procedeu ce merită subliniat. Aşa cum se vede din nou, pe cazul pe care îl avem în faţă, este vorba de persoane care profită din plin de debusolarea instituţiilor şi vând orice, de inşi care nu au realizat ceva în afara delaţiunii, socotită la noi, în mod fals, libertate de opinie şi justiţie solitară, şi de tot felul de interesaţi ca nu cumva alţii să reuşească. Împreună, aceştia întreţin atmosfera din jurul unor oameni care ar putea cel puţin să spună lucrurilor pe nume, în mod responsabil.
Reflecţia asupra verticalităţii intelectualilor ţi-o poate accentua, printre lecturi, cea a cărţii lui Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita românească între 1930 şi 1950 (Humanitas, Bucureşti, 2011). Mi s-a părut la fel de elocventă astăzi.
Autorul observă că în România perioadei cercetate s-au succedat şapte regimuri: democraţia relativă de până în 1937, dictatura regală din 1938, statul naţional-legionar din 1940-41, dictatura antonesciană din 1941-44, scurta democratizare din 1945, guvernarea comunizantă din 1945-47, regimul comunist ulterior. Deşi istoria complicată explică multe, cartea pune în lumină răspunderea individuală a intelectualilor. Lucian Boia îşi propune, de altfel, “să testeze comportamentele [tocmai] în asemenea cursă presărată cu obstacole” (p.8). Premisă neîndoielnic corectă, căci, în fond, valoarea morală a persoanei se poate stabili abia atunci când a avut în faţă alternative şi riscuri, nu când totul a fost hotărât de alţii. De aceea, scrie Lucian Boia, “fiecare intelectual a avut propriul profil şi propria poveste” (p.342). Pentru perioada 1930-1950, el face această constatare generală: “Am întâlnit, de-a lungul periplului nostru, şi intelectuali consecvenţi în apărarea unor valori şi idealuri. Unii şi-au plătit scump consecvenţa. «Adaptabilii» sunt însă o specie mai numeroasă (s-a văzut şi sub Carol al II-lea, şi sub Antonescu şi sub comunişti; sunt semne că s-ar fi văzut mai bine şi sub legionari, dacă timpul nu ar fi fost atât de scurt)” (p.342).
Reflexul cel mai răspândit printre intelectualii autohtoni a fost, din nefericire, ne spune istoricul, “adaptarea”. Prea puţini şi-au exprimat răspicat opiniile, presupunând că le-au avut. Puţini au făcut temă din necazurile oamenilor, când, de exemplu, chiar analize britanice dădeau ţara, la sfârşitul anilor treizeci, ca exemplu de delăsare. Și mai puţini s-au angajat pentru interesul public. Rareori s-au uitat la ceea ce fac intelectualii altor ţări. Prea mulţi au rămas egoişti şi incapabili de solidarizare în cauze ale vieţii celor din jur. Deja Seton-Watson (Eastern Europe beetwen the wars. 1914-1941, Cambridge University Press, 1945) observa, de altfel, preocuparea vârfurilor culturale ale vremii nu de a lichida sărăcia şi abuzurile din societate, ci de a intra în graţiile stăpânilor. Prea puţin s-a asumat realitatea cu gândire proprie elaborată şi răspundere aferentă.
Cartea lui Lucian Boia oferă tabloul viu al intelectualilor aflaţi în căutarea soluţiei în împrejurările timpului. Unii au rămas fideli convingerilor democratice – Grigore T. Popa, Emil Haţieganu, Anton Dumitriu, Liviu Rebreanu ies din paginile cărţii drept intelectualii cei mai verticali şi mai consecvenţi cu ei înşişi. În schimb, “Constantin Daicoviciu a avut ca nimeni altul abilitatea de a trece dintr-un regim în altul” (p.161), iar George Călinescu nu a ezitat să-i atace pe cei deja puşi în lanţuri, precum Iuliu Maniu şi alţi opozanţi la comunizare (p.260-261). De altfel, Constantin Rădulescu-Motru, la o vârstă venerabilă, observa cu amărăciune că adaptarea la politica zilei a devenit „pavăză împotriva nedreptăţilor de care puteam fi lovit” (p.277). Unii au crezut că adaptarea îi salvează. Florian Ștefănescu-Goangă, de exemplu, l-a urmat pe Gheorghe Tătărăscu în toate tribulaţiile lui (cu dictatura carlistă şi comunizarea incipientă de după 1945), pentru ca să sfârşească lovit din greu.
Sunt multe comportamente evocate în cartea lui Lucian Boia, care pun pe gânduri. Dar întrebarea mai presantă este „cum se stă în anii noştri?”.
Oricum s-ar suci indicatorii şi oricât de relativizate ar fi opticile, nu se va putea ocoli adevărul că România a intrat, din jurul lui 2009, pe cursul unei politici economice eronate, de care s-a legat desfigurarea democraţiei abia renăscute, pentru a păşi în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne. O criză eminamente indigenă, ramificată, adică financiară, economică, de lideri calificaţi, de capacitate de administrare, de motivaţie, de creaţie, ce se observă şi astăzi. Cum se manifestă intelectualii în faţa noii curse presărate cu obstacole? Să răspundem rămânând la reperele excelentei cărţi a lui Lucian Boia, dar să privim lucid ceea ce se petrece.
În Capcanele istoriei. Elita românească între 1930 şi 1950, Lucian Boia aduce la un moment dat informaţia stupefiantă că obligarea profesorilor universitari de vârf la pensionare la 65 de ani nu este inovaţia Legii educaţiei adoptate în România în 2011, lege aflată încă în vigoare. Este chiar legea adoptată de legionari în 1940 şi aplicată spre a elimina adversari politici. Atunci, „dintr-o lovitură, universitatea românească s-a eliberat de cei mai celebri reprezentanţi ai săi” (p.170). Au fost scoşi imediat din universităţi Nicolae Iorga, Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Dimitrie Pompeiu, Emil Racoviţă şi mulţi alţii.
Personal, eram încredinţat că inspiraţia pentru legea educaţiei din 2011 venea direct din deciziile lui Mussolini (evocate în scrierile lui Max Gallo sau Salvatore Lupo, la care m-am referit în Andrei Marga, România actuală. Diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011, pp.164-167). Dar, oricare a fost sursa nemijlocită de inspiraţie, faptele erau limpezi. În 1940, o mână de exaltaţi violenţi, în 2011 o altă mână, de obsedaţi de parvenire, au pus în mişcare mecanismul eliminării universitarilor care aveau alte opţiuni politice decât regimul. Nemijlocit, şi exaltaţii şi obsedaţii voiau locurile şi funcţiile acelor intelectuali, fără să-i poată concura profesional şi civic. Este adevărat, dictatorul italian a eliminat peste o sută de profesori universitari, legionarii au lovit ceva mai larg, iar obsedaţii din 2011 au bătut orice record, eliminând, după unele date, peste o mie de universitari. Ca să întregesc tabloul, aş aminti că Hitler, după preluarea puterii, a numit un veterinar în fruntea universităţii din Berlin şi ca ministru un şters director de şcoală, pe care i-a instrumentat pentru a scoate din roluri vârfuri intelectuale care nu-l agreau.
Revenind la legea din 2011, se pune întrebarea dacă a ieşit ceva bun din prevederea amintită? A ieşit o irosire incomensurabilă de energii şi competenţe importante pentru orice ţară şi o prăbuşire vizibilă şi astăzi în banalitate şi nerelevanţă a universităţilor, urmată deseori de ocuparea locurilor de către persoane bune de altceva. Nici rapoartele pline de autoflatări sau ceremoniile cam ridicole, nici chiar atribuirea abundentă de doctorate fără realizări şi de doctorate honoris causa lipsite de acoperire din anii recenţi, nu mai pot masca efectele nefaste.
Au reacţionat, însă, intelectualii? Lucian Boia spune că aceştia au „abilitatea de a găsi de fiecare dată argumente potrivite pentru a se justifica” (p.342). Pentru trecut poate că este valabil, doar că, între timp, odată cu judecarea în tribunalele postbelice a crimelor comise sub dictaturi, unele argumente şi-au pierdut valoarea. Argumentul, adesea invocat, „aşa a trebuit să fac” nu mai este acceptat de cetăţenii maturi.
Să luăm în seamă situaţia de fapt. În 2011, când se discuta cu parlamentari din arcul guvernamental de atunci sau cu responsabili academici, erai uimit cât de răspândite erau, pe de o parte, considerarea drept „tâmpenii” a deciziilor guvernului de la acea oră şi, pe de altă parte, votarea docilă a „tâmpeniilor”, respectiv punerea lor fără ezitare în aplicare de către unii care, formal, blestemau. Justificarea invocată era că „partidul obligă” sau „aşa s-a decis” sau „asta-i situaţia”. Este astăzi altfel?
Nu sunt semne bune, dacă luăm act de conformismul care s-a aşternut ca o plagă într-o societate plină de necazuri. Se poate însă constata că anonimizarea răspunderii, sub care se ascunde mereu oportunismul, sau transferarea imaginară a răspunderii de către cel care votează sau execută „tâmpeniile” – o astfel de „justificare”, aşadar, a fost infirmată deja de completul de judecată de la Nürnberg (1946) şi de cele care au urmat. Fiecare persoană trebuie să răspundă până la urmă în faţa justiţiei, sau măcar a propriei conştiinţe, pentru ceea ce a făcut sau nu a făcut la timp. Altfel, succesorii servanţilor regimurilor de tristă amintire inundă viaţa publică cu docilitatea lor, gata să aplaude orice abuz.
Ceea ce a lipsit în mod evident „adaptabililor” înregistraţi de Lucian Boia a fost convingerea că există valori (libertate individuală, justiţie, dreptate socială, răspundere personală etc.). Aceia ştiau, desigur, că pe lume sunt şi aceste valori, dar, în sinea lor, le considerau bune pentru alţii sau pentru alte vremuri. Consecinţele nu au întârziat să apară. România nu a mai putut reveni la democraţie decât târziu, iar ceea ce s-a cucerit în decembrie 1989 şi anii ce au urmat este periclitat cu sârg, cu scurte intermitenţe, de prin 2009 încoace.
Cum se vor putea extinde convingerea valorilor şi devoţiunea pentru adevărul că „intelectual este cel care se dedică celorlalţi”? Această întrebare a redevenit acută şi dificilă. Acută pentru că România nu are cum ieşi din crizele ei fără verticalitatea intelectualilor. Dificilă, pentru că – dincoace de mănunchiul concetăţenilor consecvenţi cu valori şi cu ei înşişi – este lăţită cohorta parveniţilor, a activiştilor senilizaţi de incultură, a celor care portretizează plini de ifose conducătorii, fără să vadă suferinţele conduşilor, a căutătorilor de avantaje indiferent pe seama cui. Se ştie dintotdeauna că pe scena deciziilor vin, în mod firesc, noi şi noi oameni. Nu ar trebui întrebat oare dacă vin oameni cu merite, capabili să-şi asume răspunderi, şi nu sfertocalificaţi, descurcăreţi pe umerii rudelor şi ai aranjamentelor oculte, pe care istoria îi lasă până la urmă pe drum?
Întrebarea se lărgeşte inevitabil. Nu ar fi cazul să se dea curs acelor valori simple – sinceritatea, cinstea, devoţiunea pentru cauze publice, respectul performanţei, meritocraţia – profund dispreţuite în România de astăzi, pe care, aşa cum s-a văzut şi de această dată, cei atacaţi abia apucă să le numească? Nu cumva tocmai teama de lumina ce s-ar proiecta asupra profitorilor actualei confuzii din societate explică ceea ce s-a petrecut? Nu cumva s-a instalat un primitivism care face ca prea mulţi „intelectuali” să lupte mai mult pentru căpătuială, decât pentru performanţe propriu-zise? Nu cumva plăcerea lovirii este mai căutată de unii decât bucuria creaţiei proprii? Nu cumva, în confuzia organizată a valorilor, se ajunge prea frecvent ca neisprăviţii să-i lovească pe cei care au făcut ceva?
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.