Oul de Aur (1)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

LEGENDĂ, PARABOLĂ, MIT

sau fausticul demon al Speranței

Într-o epocă în care părem, mai degrabă, fascinați de spectacolul cotidianului sau, în cel mai bun caz, de revelațiile istoriei recente, prozatorul Gheorghe Schwartz alege – parcă anume pentru a boicota un orizont de receptare prestabilit – calea parabolei inspirate, convențional, de istoria străveche. în cazul ciclului său romanesc Cei o sută (din care au apărut deja Anabasis, 1988 și Ecce homo, 1993), pre-tex- tul istoric este dat de antichitatea romană tîrzie, văzută ca o oglindă răsturnată în timp a contemporaneității, cît și ca o imagine fidelă în eternitate a unor permanențe universale.

Oul de aur, a treia carte din serie, are ca primă indicație temporală epoca lui Niger (95-l35 e.n.), o „ușă întredeschisă” concomitent spre trecut și viitor (contururile arhetipale ale măcinatului de conflicte veac XX sînt evidente) sau, dacă vreți, spre un perpetuu și imuabil prezent, în faptele și atitudinile personajelor văzînd, dincolo de reconstituirea mai mult sau mai puțin apocrifă a unei fresce istorice, semnificative reflexe de supraviețuire ori locuri comune ale viețuirii pe care le știm/simțim ca fiind ale noastre, dintotdeauna. Numai că textul și viața nu se proiectează reciproc în perspective armonioase, cartea ce rezultă fiind expresia unui război hermeneutic mărturisit și asumat:

«Omul a scris: „Realitatea nu este decît urma palpabilă a imaginației”. Dar tot el, omul, este cel ce a spus că „realitatea tumefiată este imaginația”. Ascunse între cuvinte, realitatea și imaginația se înlocuiesc neîncetat în oglinda înșelătoare a sufletelor…»

Pornind de la această axiomă, datul istoric se poate preschimba foarte lesne în legendă, iar legenda poate fi învestită cu atributele parabolei. Astfel, se conservă valoarea ei inițiatică dar și aburul de (controversată?) sacralitate cu care nimbăm, îndeobște, vîrsta fiecărui început. Numai că, în fața complexității comportamentale a unor ac- tanți care se încăpățînează să își refuze statutul de zei (menținîndu-se între limitele previzibile ale unei umanități canonice, cu excepțiile de rigoare abil exploatate narativ), nu toate paradisurile pierdute mai pot fi beatificate. Multe devin abia himere ale unui Eden dorit cu pasiune, însă imposibil de atins, travestit – tocmai de aceea – în mit.

Colportorii acestui mit sînt, în acest al treilea volum, în număr de 13, de la al Douăzeci Și Șaselea (Niger) la Al Treizeci Și Optulea (Terțius, 451-476?). Poveștile lor, ațîțătoare întrepătrunderi ale unui fantastic dedus prin calcul epic și dozare compozițională cu elemente databile de peisaj istoric, reprezintă avatarii oului de aur, una din cele 27 de „minciuni” ce „n-au fost niciodată numite” de pe lista de mai tîrziu a Papei Sisinnius. Oul de aur, joc cu figurine din chihlimbar, lapislazuli, abanos și sticlă răspîndite pe un mare pergament, practicat de Niger ca divertisment savant, rezervat din ce în ce mai rarilor inițiați, este acea practică ezoterică rezervată cîndva regelui David, apoi lui Antoniu și Cleopatrei și în care Al Douăzeci Și Șaselea îl introduce pe împăratul Hadrian, ca într-o sectă secretă. Interesul pentru acest joc suprem, ale cărui taine nici măcar sofisticatele comploturi țesute în capitala Imperiului nu le pot descifra, reprezintă una din pîrghiile „păcii romane” (umbra lui Hesse din Glasperlenspiel devine tot mai vizibilă pe măsură ce înaintăm – totuși, fără a progresa semnificativ – în labirintul revelat înșelător de Gheorghe Schwartz). Dar inițierea întru magie își are prețurile ei: chemat de Hadrian să deslușească, cu ajutorul figurilor mutate pe marele pergament, tainele unei răzvrătiri a iudeilor, Niger este literalmente înghițit de joc, dispărînd în abisul combinației absolute, identificîndu-se cu oul de aur ca într-un blestem provocat de ingerința lumescului cu tainele sacramentale…

Dinastia păstrătorilor teribilului secret al oului de aur continuă cu Al Douăzeci Și Șaptelea, psihopompul înviat din morți, comediantul și medicul lui Marc Aureliu, dar și fiu natural al Iui Niger. Urmează, apoi, Al Douăzeci Și Optulea, zis Nătărăul, întrucît fiul Psihopompului nu se pricepea la nimic altceva decît „să deschidă larg porțile dezastrului¹¹ și, mai ales, să dăruiască tot ce avea altora, ultimul său cadou fiind punga de bani oferită celor doi tîlhari care îl vor înjunghia. (Este momentul în care scribul consideră necesară o largă paranteză – Bulgărele de aur – pe tema generozității „nemotivate¹¹ și produce o mică dramă de idei în decor contemporan.) Următorul descendent al stăpînului oului de aur, Al Douăzeci Și Nouălea, lucrează atît de mult la ștergerea propriei identități încît ajunge să fie numit în cronici Anonimul și devine profetul mut al unei noi religii a tăcerii. Fecunditatea acestui ascet îl făcea capabil să lase grea doar atingînd cu mîna pe frunte. Al Treizecilea, deși nimeni nu i-a contestat filiația directă din Cel Ales, nu era copilul acestuia, lucru ce avea să se vădească din cariera sa de tîlhar sub porecla de „Trei Cuțite”. Singurul analfabet din Cei O Sută, lui i-a succedat Caius al II-lea, Al Treizeci și Unulea, un ipohondru fără seamăn, care, în cursul îndelungii sale agonii imaginare, reia jocul oului de aur într-o formă mentală: „căuta cu fervoare figuri captivante și, de nu le găsea în cuvinte, le inventa și le dădea drumul să cutreiere libere anii propriei vieți… universul bolnavului se umplea de evenimente și-i dădea tot mai mult certitudinea că n-a făcut în zadar umbră pămîntului”. Pentru el, „realitatea continuă să rămînă un ecran al amintirilor”, replică a marelui pergament pe care strămoșul său, inițiatul Niger, își muta figurinele. Jocul absolut îl absoarbe și pe el, întrucît rudele sale îl vor omorî pentru a da curs proorocirii care-i atesta decesul „iminent” de prea multă vreme, neîndeplinirea ei punînd în primejdie însuși echilibrul universului.

Fiul lui Caius al II-lea va fi numit Copilul datorită hipersensibilității sale maladive, care-l împinge pe Al Treizeci Și Doilea „să se refugieze într-o lume paralelă, construită cu migală, în așa fel încît nenumăratele agresiuni ale celorlalți oameni să n-o poată atinge”. Jocul său favorit nu mai este unul cu figurine, ci cu pietre prețioase, cu ajutorul cărora re-compune o lume de vis. Al Treizeci Și Treilea, Eusebius din Nicaea, se va complace în postura de scrib, iar capitolul ce îi este dedicat poartă sugestivul subtitlu „Din nou despre sănătoasa cenzură a istoriei”, într-atît de bine reușind eroul să încurce ițele – prin consubstanțialitate cu opera sa – încît orice urmă a sa va fi dispărut pe vecie în noianul de întîmplări ce refac marele puzzle istoric (avatar, firește, al marelui pergament). Falsul sfînt Enandros din Nikomedia este Al Treizeci Și Patrulea, următoarea figură din lanțul misterioșilor inițiați ce perpetuează, cu sau fără știrea lor, marea taină nenumită. Al Treizeci Și Cincilea, fiind savantul însetat de cunoaștere absolută, va fi supranumit Metafaustus, dezvăluind astfel una din cheile cele mai importante pentru înțelegerea menirii șirului de mari inițiați: nu cumva Al O Sutălea va fi însuși Faust? Răspunsul scribului este fără echivoc: Al Treizeci și Cincilea este «strămoșul, caricatura „subdezvoltată”, „primitivă”, „protoistorică”» a personajului lui Marlowe, Goethe sau Thomas Mann, fiind, în același timp, și „filmul nedevelopat al peliculei”, neștiutele sale virtualități în absența pactului, semnat cu sînge, ce va fi încheiat într-o bună zi cu Diavolul. Următoarele personaje (în fapt, ultimele asupra cărora se va glosa în acest volum) sînt Primus, Secundus și Tertius, încarnările ca-și-mistice, în sens phyta- goreian ale cifrei 3. Graiul numerelor constituie astfel o nouă grilă pentru înțelegerea complicatelor mecanisme oculte din spatele aparențelor înșelătoare. Pentru scrib, legătura dintre cei trei este de un tip special, ținînd de geometria sacră: „catetele vieților lui Primus, Secundus și Tertius” sînt pe vecie reunite „într-unul și același triunghi echilateral”. Cîtă mistică, atîta exactitate geometrică!

Dacă e vorba, însă, de o mistică propriu-zisă în multietajata relatare a vieților și faptelor celor 13 discipoli (ne)mărturisiți ai oului de aur, aceasta este – ni se spune de către scrib în finalul (provizoriu) al cronicii sale – una a Speranței. Fiecare dintre inițiați profesează o ars combinatoria: reunite, practicile lor dau o sumă a încercărilor de a sabota Istoria reală, al cărei mers înainte prin timp este ghidat de pragmatismul rece împingînd la crimă nu la milostenie. Istoria Textului, ale cărei vizibile contradicții și inadvertențe sînt simbolizate de multiple ezitări ale scribului, chiar dacă e opera unui cîrpaci inspirat, se vrea opera unui iluminat. Utopia Sa constă în credința că, prin parabola retrăită, ar putea modifica retroactiv desfășurarea evenimentelor de pe uriașa tablă de joc care este lumea. între Monopoly și Marele Pergament, scribul se joacă îmboldit de Speranță (în ce? în cine?), singurul demon acceptat pînă și de cea mai habotnică și incondițională creștinătate.

Dan-Silviu Boerescu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.