Copil fiind, părinţii mei au avut încredere în mine şi, graţie lor, am ieşit prima dată din ţară pentru un voiaj în Rusia… atâta timp s-a scurs, dar amintirile de atunci – multe dintre ele! – reînvie de cîte ori revin, ca acum, la Sankt Petersburg, vechiul Leningrad de atunci!
Fără a-i fi prizonieri, ne construim pe soclul trecutului şi îl reactualizăm cu plăcere uneori. În nopţile Sankt-Petersburgului retrăiam uimirea de odinioară sau evocam numeroasele spectacole care au avut ca protagonist acest oraş inventat în câteva decenii de către Petru I şi consolidat apoi de Ekaterina cea Mare.
Aici, între vechi ecouri şi uimiri actuale, am participat la ceremoniile Premiului Europa al cărui juriu îl prezidez. Astfel seducţia capitalei ţariste se asocia cu plăcerea de a vedea reprezentaţii inedite şi de a-mi regăsi prieteni artişti sau critici, mai îndepărtaţi sau recenţi. Într-un fel comunitatea ce se constituie cu o asemenea ocazie asigură climatul, deseori propice, pentru a te consacra teatrului fără constrângerile cotidiene sau imperativele naţionale. Climat unic, de excepţie, propriu unui eveniment ce, uneori, în caz de reuşită, se converteşte în eveniment autobiografic. Ca acum. La sfârşit de an…
Înainte de deschiderea manifestărilor, împreuna cu Constantin şi Tania Chiriac, cu Mihaela Bartha, am putut descoperi Teatrul Mihailovski, celebru teatru liric, unde Andriy Zholdak semna premiera cu Iolanda de Ceaikovski. Spectacol straniu şi poetic unde care expune ambiguitatea între lume şi vis! Unde suntem, unde se află aceste personaje ce se caută pe ele însele, unde începe ziua şi se termină noaptea? Atunci desopeream puterea, mai cu seamă a operei, de a ne transporta graţie muzicii într-o lume incertă, plasată sub semnul perplexităţii poetice! Îl regăseam pe Zholdak acolo unde numai „imaginaţia” lui, incontestabilă şi derutantă, ne poate conduce. Arta devine, graţie lui, o experienţă ce permite accesul la necunoscut!
Apoi a urmat Hamlet la Teatrul Mic (Malîi Teatr) în regia lui Lev Dodin. Spectacol pe care îl vedeam în compania lui Andrei Şerban, invitat pentru a pregăti un turneu cu spectacolul său Carusel, şi a lui Constantin Chiriac care a invitat deseori la Sibiu pe reputatul om de teatru. Acest Hamlet e o propunere plasată sub semnul unei reflecţii personale, reflecţie de regizor care compune un splendid patchwork cu replici din alte piese, Lear sau Romeo şi Julieta. Totul e pus de la început sub semnul unui spaţiu contemporan, o schelă acoperită de cearşafuri transparente, ce evocă un şantier nu atât pe cale de construcţie, cât de restaurare… Restaurare a unei lumi de altădată, devenită o lume de azi. Relaţiile între pesonaje sunt explicite, intens erotice, dar totodată intime, căci aici se vorbeşte aproape în şoaptă, fără inflamaţii şi strigăte: o lume familiară nouă! Spectacolul construieşte o dublă metaforă căci, pe de o parte, progresiv, cearşafurile cad şi dezvăluie schelăria, iar pe de alta, maşiniştii se succed pentru a acoperi zgomotos găurile din parchet, găuri în care vor dispare, la sfârşit, personajele, ca într-o groapă de cimitir. Ele sunt acoperite cu un linoleum şi nimic nu mai rămâne la suprafaţă, pământul i-a înghiţit pe toţi. Acest doliu profund e însă, pentru mine, uşor contariat de apariţia unui ecran de televizor unde apare un om politic şi vorbeşte o limbă de lemn… el e substitutul actual, direct şi explicit, al lui Fortinbras, regele care restabileşte ordinea la Elsinor. De la curtea Danemarcei nu mai rămâne nicio urmă, ci doar prezenţa demagogică şi banală a acestui ultim supravieţuitor.
După spectacol am fost invitaţi în biroul lui Dodin şi, acolo, pe un perete mi-a atras atenţia o fotografie: aceea a unui adevărat „erou” al istoriei noastre, Andrei Saharov!
Printre laureaţii anului, un loc aparte i-a revenit regizorului portughez Tiago Rodrigues. El a prezentat un spectacol, By heart, fondat pe relaţia cu publicul de azi şi cu Shakespeare din sonete: dialog de o inventiviate rară, sursă de comunicare profund afectivă, şansă de a depăşi graţios frontierele între scenă/sală. Această bijuterie rară şi-ar găsi locul la unul din marile festivaluri româneşti! Tiago Rodrigues a dezvăluit şi Sopro, meditaţie melancolică despre „sufleor”, funcţie veche azi dispărută. Graţie unei distribuţii tinere, el elaborează o tapiserie fină între amintiri de „sufleor” şi fragmente din marile texte de repertoiu, istoric sau recent. Un poem sentimental despre teatru şi lumea lui: iată ce e Sopro. În acelaşi spirit se înscrie şi Elvira, remake italian al unei celebre rerezentaţii pariziene consacrata repetiţiilor lui Jouvet, marele regizor, pentru Don Juan. De astă dată, Toni Servillo, acteur emblematic al scenei italiene, deţine rolul principal şi seduce prin umanitate, căldura, dar decepţionează parţial prin lipsa de altitudine intelectuală.
În acest context de celebrare a teatrului, exemplul cel mai semnificativ e acela al Mascaradei, spectacol semnat de laureatul marelui premiu, Valeri Fokin.
El se inspiră din celebra reprezentaţie realizată în 1916 de către Vsevolod Meyerhold la acelaşi teatru, Alexandrinski, şi din care putem vedea câteva „citate”, extrase cinematografice de o deosebită forţă evocatoare.
Aici, ca şi în versiunea originală, se succed cortine gigantice, hiperbole de neuitat ale situaţiilor dramatice elaborate de Mikhail Lermontov în textul său profund disperat. Fokin are însă ideea fericită de a evita simpla refacere a unei reprezentaţii celebre şi aliază această poezie extremă a cortinelor ce se succed cu evidenţa modernă a unui planşeu în plastic, unde imaginile se reflectă ca într-o lume fantasmatică.
Privind acest spectacol din chiar teatrul în care el a fost creat la origine, am trăit sentimentul că asistam la elaborarea unei splendide şi inegalabile „mitologii” teatrale. Fokin, pornind de la modelul meyerholdian, ne permite să redescoperim resursele incantatorii ale teatrului de altădată! Sau, mai exact spus, ale unui spectacol de excepţie azi admirabil reînviat.
În cadrul Premiului am putut descoperi Cirkus Cirkör venit din Suedia, circ care se înscrie în tendinţa actuală de reînnoire a acestui tip de spectacol legendar! Un circ nou, cum a fost acum două decenii teatrul-dans al lui Pina Bausch! Un circ ce intră în relaţie cu lumea şi tragediile prezentului, căci apar ca fundal când grămezile cu haine vărgate de la Auschwitz, când imagini teribile de oraşe distruse… Un circ unde acrobaţiile şi jongleriile sunt asumate, pe fond de dialog muzica, de acrobaţi ce-si expun corpuri cotidiene, diferite de cele obişnuit afişate, atletice şi caligrafice. Un circ cotidian, uman şi… contemporan!
Orice festival naşte frustrări căci opţiunile efectuate implică sacrificii dureros asumate. Şi, de astă dată, deplor cu tristeţe absenţa mea la spectacolele lui Andrei Moguchy, în special la Guvernatorul lui Leonid Andreev care a suscitat entuziasmul multor colegi. În schimb, mi-am deplorat prezenţa la Un duşman al poporului de Ibsen, în regia lui Jan Klata. Imposibil de rezistat la această aglomerare de deşeuri care transformă scena într-o groapă de gunoi, la această mizerie vizuală care vrea să se răscumpere, într-un utim moment, prin violenţa unui discurs politic… scump plătit!
În seara decernării premiilor mi-a revenit sarcina dificilă de a citi mesajul lui Milo Rau căruia, din motive politice, nu i s-a acordat viza decât în ultima clipă făcîndu-i-se astfel imposibilă venirea. Atunci, citind cu prudenţă şi respect cuvintele artistului revoltat am resimţit puterea ce emană din tăcerea unei imense săli obscure. Nici un murmur, nici o şoaptă… dar, pentru a tempera şocul produs, am încheiat, parafrazându-l pe Nietzsche, spunând că „lumea fără cultură ar fi o eroare”. Şi aceasta ne-a reconciliat şi ne-a permis să ne regăsim fără fals optimism, dar nici depresiune paralizantă!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.