Nu sunt acasă, dar o să ies la mine în grădină în Berlinul autoizolat duminică la ora 22 în semn de solidaritate cu medicii români și personalul medical.
În mai multe țări din Europa, oamenii au ieșit pe balcoane și au aplaudat pe cei care dau zilnic piept cu virusul de care noi toți ceilalți ne ascundem prin case, deși în unele cazuri autoritățile au neglijat să îi protejeze corespunzător cu echipament de protecție. Și care, după douăsprezece ore sau mai mult, merg acasă fără să fie siguri că nu duc virusul la familia lor.
În România populistă a ultimelor ani a fost invers: doctorii au ajuns țintele mîniei populare instigate de o presă tabloidă și de politicieni fără scrupule. S-a creat iluzia că o țară ca a noastră- sau orice țară- poate plăti oricît pentru fiecare pacient și am văzut oameni strigînd violent pe stradă că medicii sunt criminali că au luat decizii cost-eficiență care trebuiau luate în situația excepțională de la Colectiv (dacă merită sau nu să trimiți în străinătate un mare ars, cu perspective de supraviețuire mici și costuri enorme), în vreme ce niciodată nu s-au strîns destui oameni să protesteze că avem cel mai mic buget pentru sănătate din Europa, pentru că asta contează, capacitatea totală, iată cum resursele totale nu ajung azi nici la țări mai bogate.
Zilele astea, cînd în toată Europa medicii sunt chemați înapoi de la pensie și din concedii poate pricepe toată lumea de ce a trebuit ridicat salariul la medici de către PSD: că altfel plecau toți, e deficit de doctori în Europa și au unde se duce. Cîți ani durează să creezi un bun specialist de terapie intensivă?
Medicii din România nu plecau însă doar din cauza salariului, ci și pentru că e greu să operezi într-un climat politizat, unde domnește proasta organizare sanitară și unde mulți pacienți nu respectă nici cele mai elementare reguli de igienă, mai nou nici de politețe. Cu toate astea sistemul e frecvent prezentat ca avînd defecțiuni ce țin mai ales de cauze interne, nu externe, ca și cum ai putea avea un spital mai bun decît societatea în care este. În loc de o organizare mai bună, s-a produs o birocratizare excesivă, clădită pe ideea că orice doctor e un infractor care fură asigurările medicale. Pentru devalizarea asigurărilor se dau de fapt ordonanțe de urgență cu binecuvîntare prezidențială, acolo e problema, dar firește că la noi președinții dau socoteală numai după ce li se termină mandatul și nu mai numesc ei pe procurori.
Antreprenori politici ca Emanuel Ungureanu sau Vlad Voiculescu, care au pornit prin a fi bine intenționați, cred, fac adesea mai mult rău decît bine. Cine nu înțelege cum funcționează medicina crede că răul vine de la feudalismul ei.
Feudalismul medical există peste tot: profesorii de la Charité, marele spital german, sau de la Pasteur, sunt feudali cu totul comparabili cu foștii mei profesori din România (și la fel tratați de rezidenți), directorul de la Robert Koch Institute e la fel de feudal ca și dr. Streinu-Cercel, ce să mai spun de profesorii de la Harvard Medical School pe care am avut ocazia să îi observ. Medicina, mai ales cea de intervenție, e ierarhică, funcționează cu maeștri și discipoli, și dacă oamenii vor să dea cadouri să fie operați de feudal și nu de vasal este că lumea știe că sistemul e, în general, pe merit. Nu plătești în plus ca să te opereze un impostor.
Asta nu înseamnă că la orice sistem unde ierarhia e necesară nu există frecvent abuz, nepotism, corupție, monopolizare, dar nu pot fi rezolvate de oameni care nu înțeleg sistemul și rezolvarea poate deveni mai rea decît problema. Oprescu era corupt, dar la PSD se agita mereu pentru bugetul Sănătății, cunosc medici traseiști prin mai multe partide ca să facă rost de bani să repare spitale și să primească echipamente de care au nevoie și pe care comunitatea îi înțelege perfect, lumea știe de ce sunt acolo – sunt niște reprezentanți.
O țară devine anormală cînd Parchetul, cea mai puțin transparentă instituție din România, care nu e capabilă să publice pe Internet data cînd deschide un dosar și o minimă referință pe cînd își propune să îl rezolve (sau spune că nu are Internet cînd nu vrea să facă ceva) ajunge să creadă că face reforma sistemului medical în aplauzele publicului. Am văzut parchetul în spitale în anii optzeci, cînd nu era permis să intervii în urgență să ajuți paciente cu hemoragii grave pînă nu veneau ei să le smulgă mărturisirea cine le-a făcut avortul. Nu vreau să mai văd așa ceva. Profesorii mei de atunci mi-au dat exemplu de curaj. Studenții la medicină și medicii de azi au destul activism să creeze singuri un sistem de autoreglementare mai bun pentru problemele de etică din sistemul medical- cum am încercat noi, studenții din 1989-1990. Comunitățile locale nu au decît să își construiască acea fundamentală instituție a societății civile europene, consiliul de administrație al spitalului pe care îl vezi în tablourile olandeze din secolul al șaptesprezecelea, din stîlpii comunității. Politizarea și criminalizarea distrug un sistem pe care avem nevoie să-l păstrăm puternic și autonom pentru situații ca cea de azi, cînd toți depindeți de altruismul unor oameni pe care îi considerați cumva obligați să își riște viața pentru voi. Dar nu sunt.
Datoria are niște limite, și dincolo de acele limite numai recunoștința o mai poate întinde.
Să fim recunoscători.
VREM SPITALE, NU PENSII SPECIALE!