JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (5)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

1.c – cunoaşterea şi respectarea regulilor

Este condiţia de bază, eliminatorie, pentru a fi admis în societate. Dovadă că atunci când cineva cere o cetăţenie într-un stat unde a ajuns ca imigrant, i se pretinde în mod expres să cunoască cutumele, legile, istoria şi geografia ţării de adopţie[1]. Însă aceleaşi cerinţe le are şi acceptarea în jocurile copiilor.

Părinţii lui Puiu (3 ani şi 6 luni) s-au mutat într-alt cartier şi copilul face cunoştinţă cu băieţii şi cu fetiţele din noul său areal. Pentru a se putea juca şi el cu ei, trebuie să se integreze în cutumele de acolo: să cunoască regulile jocurilor practicate în spaţiul din spatele blocului, unele reguli putând fi altfel formulate decât în cartierul de unde a venit, trebuie să cunoască şi să accepte liderii şi figuranţii, tabu-urile şi expresiile favorite, să-şi caute aliaţi şi să înveţe argoul curţii.

Tatăl lui Puiu (42 ani) s-a mutat fiindcă a obţinut o slujbă promiţătoare taman în acel cartier. Pentru a putea face faţă în noul colectiv, trebuie să se integreze în regulile de acolo: să cunoască cerinţele, drepturile şi obligaţiile la noul său loc de muncă, unele cerinţe putând fi altfel formulate decât în practica vechii sale slujbe. Şi tatăl lui Puiu trebuie să cunoască şi să accepte noii liderii, precum şi figuranţii, tabu-urile şi expresiile favorite, să-şi caute aliaţi şi să înveţe argoul folosit de colegi. Deosebirea faţă de situaţia copilului este că tatăl va monitoriza continuu perspectivele şi va face strategii pentru viitor, în vreme ce Puiu se va mulţumi „doar” cu prezentul. (Abia când va pune în cuvinte satisfacţiile şi/sau supărările cauzate de derularea jocului va începe să raţioneze ca un adult, iar consecinţa va fi bucuria/tristeţea, în locul fericirii. Când se povesteşte, adică se pune ceva în cuvine se poate ajunge, în cel mai bun caz, la bucurie, dar nu şi la fericire, care, se ştie, dispare odată cu verbalizarea.)

Aici trebuie neapărat precizat că regulile – fie doar cutume, fie legi scrise – au un evident aspect social-istoric. Să luăm, de pildă, jocul pe tabla cu şaizeci şi patru de pătrăţele (care nici ea n-a fost de la început cu şaizeci şi patru de pătrăţele). Pe acest suport s-a jucat shatranj, înainte să se practice partidele de şah; pe acest suport se joacă şi diferite alte jocuri derivate din „şahul clasic”,  precum dame etc. Fiecare joc are regulile sale, iar, în unele cazuri, chiar şi acelaşi joc şi-a schimbat unele prevederi de-a lungul vremurilor. (Rămânând la şah, dama a putut să se deplaseze doar două câmpuri, înainte de a deveni astăzi cea mai puternică figură de pe eşichier. Aşadar, regulile se pot schimba atât pe orizontală, adică în cadrul diferitelor variante ale aceluiaşi joc, cât şi pe verticală, în funcţie de timpul acţiunii[2].) Exemplul este valabil pentru fiecare joc (indiferent dacă al copilului sau al adultului), ceea ce presupune din partea participantului să se adapteze la regulile curente, altfel riscând să nu fie acceptat. Ba, mai mult: în cadrul activităţilor adultului, în cazul unei interpretări greşite – adică neconforme cu regulile şi mai ales cu cerinţele instituite în acel loc şi în acel moment -, individul nu numai că riscă să nu fie acceptat, dar poate fi aspru penalizat, chiar şi dacă are imprudenţa – sau nerozia – de a se declara străin de jocul ce se joacă atunci şi acolo.

Vasilică (5 ani şi două luni) ştie că în jocul de fotbal din curtea blocului se urmăreşte introducerea mingii în poarta marcată de două ghiozdane pe post de bare laterale. (Până la 3 ani n-a făcut decât să dea la întâmplare cu piciorul în minge, eliberându-şi energia fără un scop anume.) Asta chiar dacă, nu mai departe de ziua de ieri, „poarta” era amplasată în cealaltă parte a curţii, fiindcă „locul obişnuit” a fost ocupat de automobilul domnului Luca. De altfel, spaţiul nu este foarte generos, aşa că ambele echipe atacă la aceeaşi poartă. Când au mai mult timp, copiii se duc în parc, unde este amenajat un teren cu două porţi adevărate, chiar dacă de dimensiuni mai mici, pentru handbal. Acolo da, acolo echipele atacă în direcţii contrare. Vasilică (5 ani şi două luni), deşi regulile sunt altele, ia la cunoştinţă noile prevederi şi li se conformează fără nici un efort. La fel cum se conformează şi la stabilirea echipelor, deşi într-o zi poate fi coleg cu Petru şi într-altă zi să fie în echipa adversară echipei lui Petru. Şi la fel cum se conformează şi la dispariţia practicii de a obţine un penalti din trei cornere, aşa cum s-a jucat în vechiul cartier, acolo unde a deprins iniţial regulile jocului. Se conformează şi nu revendică în faţa tuturor participanţilor avantajele experienţei sale trecute.

Pentru domnul Vasile P. Pop (42 de ani), tatăl lui Vasilică şi jurnalist la TV72, se iveşte şansa unei poziţii mult mai importante la TV48, aşa că vine bine impregnat cu vechile-i tabieturi, deprinderi şi nevoi din fosta sa reşedinţă situată în fostul său oraş la noul său loc de muncă din noul său oraş. Experienţa de atâţia ani îi cere un efort mult mai mare să se adapteze la alte condiţii, în unele privinţe cerându-i chiar să renunţe la dragele lui (foste) plăceri. Aşa că trebuie să se adapteze nu numai la regulile de la TV48, ci şi la ambientul de acasă.

La serviciu: este obligat să ştie cine sunt oamenii cu adevărat influenţi, ce tabu-uri există în privinţa ştirilor, de care personaje publice n-ai voie să te atingi, care sunt sponsorii pe care trebuie să-i lauzi, pe cine trebuie să-l ataci mereu[3], care sunt elementele specifice postului apte de a-l face diferit faţă de concurenţă etc.

Acasă: trebuie să se intereseze de grădiniţa cea mai apropiată, dar şi cea mai bună pentru Vasilică, la fel şi pentru şcoala Mariei (9 ani), să-şi consoleze soţia pentru că s-au mutat la o mie de kilometri de părinţii şi de sora ei divorţată, să găsească noi prieteni cu care să se întâlnească, prieteni fără nici o legătură cu cei părăsiţi, de care a fost legat cu atâtea amintiri comune. Dacă lui Vasilică i-a fost atât de uşor să se conformeze şi la dispariţia practicii de a obţine un penalti din trei cornere, aşa cum s-a jucat în vechiul cartier unde a deprins regulile jocului de fotbal, tatălui său i-a fost mult mai greu să renunţe la bunele practici de la TV72, la unele avantaje pe care nici nu le-a socotit atât de importante cât a lucrat acolo, aşa că, regretând anumite lucruri, face tot timpul comparaţii, comparaţii care multe numai satisfacţii nu-i produc. Dacă are suficientă minte (ca Vasilică, 5 ani şi două luni) şi poate să accepte senin practicile de la TV48, va avea zile bune. Dacă, însă, se va încăpăţâna să amintească mereu de experienţa sa de la TV72, s-ar putea să aibă mari dificultăţi. Poate chiar mari de tot.

Din păcate, majoritatea adulţilor nu sunt în stare de performanţele celor mici! Ca să nu mai vorbim de bătrânul domn Pop, tatăl cunoscutului jurnalist şi bunicul lui Vasilică.

Fost profesor de liceu, domnul Petru P. Pop se poate şi mai greu obişnui cu noile reguli ale jocului: stând mai toată ziua în faţa televizorului cu vraful de ziare alături, tot compară ce a fost faţă de mizeriile lumii de azi. „Păi, pe vremea mea aşa ceva nu se putea întâmpla. Pe vremea mea, oamenii ştiau ce este respectul! Nimic nu mai e ca pe vremea mea, iar ceea ce mai e la fel dispare văzând cu ochii! Mai ales ceea ce a fost bun…”

Dacă am arătat că deţinutul Julius Zimberlan Junior a jucat diferitele jocuri doar imaginativ în celula sa de patru metri pe doi, vom vedea modul cum a abordat acelaşi Julius Zimberlan Junior, acum din nou Marele Julius Zimberlan Junior, jocurile cu reguli şi roluri în plină glorie după ce a fost eliberat şi se bucură de atenţia necontenită a mediei şi de sentimentele de solidaritate ale mulţimii faţă de cel ce a stat nemeritat (?) patruzeci de ani la puşcărie.

Julius Zmiberlan Junior a trebuit să înveţe de la început regulile şi rolurile societăţii în care a fost retrimis, multe dintre acele reguli şi roluri fiindu-i total străine fie că s-au schimbat în atâta amar de vreme, fie că le-a uitat el.

În primul rând, însă, a trebuit să înţeleagă în profunzime că în libertate jocurile nu mai au loc doar în imaginaţie, ci chiar în viaţa practică.

Da, cunoaşterea în amănunte a regulilor jocului şi acceptarea în continua lor dinamică[4] reprezintă condiţii extrem de importante pentru obţinerea satisfacţiei. Şi iarăşi şi iarăşi vom spune că, din păcate, majoritatea adulţilor nu sunt în stare nici în această privinţă de performanţele celor mici!

2.c – distribuţia riguroasă a participanţilor

Iată un punct deosebit de important atât în teoria, cât şi în practica jocurilor pentru toţi participanţii, adică pentru toţi indivizii oameni, indiferent de vârstă!

2.c.a. distribuţia riguroasă a participanţilor în teorie

– chiar când nu se află pe terenul de joacă, Bubu (4 ani şi cinci[5] luni), chiar şi seara în pat, înainte de adormi, se va bucura că a fost selecţionat al doilea în echipa de fotbal de către Radu (7 ani), liderul necontestat al grupului de copii din blocul B2. Bubu n-a făcut nimic pentru a ajunge la această onoare, dar ea-l umple de mândrie, chiar dacă în timpul jocului propriu-zis va avea aceleaşi sarcini ca şi cum ar fi fost ales printre ultimii. Bubu ştie că alegerea sa în una sau în cealaltă echipă depinde doar de cei doi lideri (Radu şi Gicu) şi nici măcar nu-şi pune problema că ar putea influenţa deciziile lor.

– doamna Victoria, mama lui Bubu – după cum vedeţi, suntem suficient de educaţi pentru a nu aminti vârsta unei doamne -, profesoară la Şcoala generală nr. 13, a fost numită şefă de catedră. Domnul director este un bărbat impozant, care ştie să-şi gestioneze foarte bine prestigiul: „În curtea şcolii mele nu creşte nici un fir de iarbă fără aprobarea mea!”, cum îi place să le amintească subalternilor săi. Aşa că, în afara faptului că pe hârtie doamna Victoria, mama lui Bubu, este şefă de catedră, în realitate nu reprezintă decât unul dintre „firele de iarbă care nu cresc în curtea şcolii decât cu aprobarea domnului director”. Dar doamna Victoria, şefa de catedră, este mândră de poziţia ocupată şi şi-a pus calitatea administrativă şi pe ecusonul obligatoriu de purtat pe tot timpul programului. (Cadrele didactice au primit ecusoane albe cu litere albastre, personalul administrativ ecusoane albe cu litere verzi, iar personalul auxiliar ecusoane gri cu litere negre. Doar domnul director poartă un ecuson galben cu litere roşii.) Domnul director mai are doar doi ani până la pensie şi doamna Victoria speră să-i ia locul şi visează, înainte de a adormi, la elegantul cabinet directorial. În restul timpului, îşi alege colegii care ar putea s-o ajute să ajungă pe fotoliul râvnit şi îi bârfeşte pe eventualii contracandidaţi. Doamna Victoria, mama lui Bubu, ştie că funcţia de director nu cade din cer, aşa că şi-a fixat o strategie cu activităţi şi date precise: de pildă, când doamna Rodica, profesoara de desen şi actuala directoare adjunctă, a uitat cine este şi a luat o iniţiativă fără să-l consulte pe domnul director, „a dat cu bâta în baltă”, aşa că n-ar fi exclus să nu mai reziste multă vreme în direcţiune, poate nici măcar în Şcoala generală nr. 13. Prietenă bună, doamna Victoria chiar o sfătuieşte că-şi ceară transferul. Iar când poziţia ei se va elibera…, chiar dacă poziţia aceea, în condiţiile date, este pur decorativă…, da, însă, doi ani până ce domnul director se va pensiona nu reprezintă o viaţă de om, iar pentru „după aceea”… Aşadar, deşi deocamdată totul nu este decât strict teoretic, subiectul acesta este important – extrem de important! – în activitatea, în jocul şi în visele doamnei profesoare Victoria, şefa de catedră. Dânsa, spre deosebire de fiul ei, Bubu, nu se poate bucura de prezent, doamna Victoria nu se poate bucura decât în visele ei, adică în viitor. Doamna Victoria este tot timpul preocupată să-şi influenţeze viitorul. Or cum jocul propriu-zis, adică activitatea doamnei Victoria se realizează în prezent… Ea nu are cum să fie fericită. (Revenind: fericirea este posibilă doar când nu mai eşti terorizat nici de amintirile trecutului şi nici de grijile viitorului!)

Şi din nou, un bun exemplu pentru distribuţia doar teoretică a participanţilor îl reprezintă povestea lui Julius Zimberlan Junior: aflat în celula sa de patru metri pe doi, vor să-l facă să simtă mereu trecerea insuportabil de încet a timpului. Aşa că el, asemenea jucătorului de şah al lui Stefan Zweig, se apară imaginând în minte o mulţime de jocuri. Dar, spre deosebire de eroul lui Zweig, nu se limitează doar la partide de şah cu sine însuşi, ci imaginează diferite situaţii, mereu altele, fiindu-i teamă să nu intre pe un culoar de unde să nu mai poată ieşi. Se pare că Julius Zimberlan Junior nu este doar un infractor pragmatic, ci şi un individ inteligent. Singurul joc care nu-i produce satisfacţia evadării din celula sa de patru metri pe doi este când se pune în propriul său rol şi, încercând să dea timpul înapoi, îşi imaginează scenarii subtile prin care să nu fi fost prins. Dar, aşa cum am spus, Julius Zimberlan Junior, fiul cel mare al aproape la fel de celebrul Acad. Prof. Dr. Dr. h. C. Julius Zimberlan Senior şi tatăl extraordinarei violonceliste Julia Zimberlan, este inteligent şi-şi dă seama că încercarea de a da timpul înapoi conţine implicit recunoaşterea trecerii timpului. Iar el, pe parcursul lungii sale detenţii, a învăţat că tocmai timpul este zidul cel mai impenetrabil în faţa fericirii. Aşa că are grijă să repartizeze rolurile după imaginaţie. Ceea ce, e drept, e mult mai dificil în practica vieţii, în jocurile din partea cealaltă a gratiilor.

[1] Acesta este un examen sever şi eliminatoriu, însă nu ştim să se fi organizat vreodată o statistică privind câţi cetăţeni nativi cunosc toate întrebările la care trebuie să răspundă imigranţii…

[2] Ne vom feri să vorbim despre „evoluţie”, întrucât istoria şi în special moralitatea, în afara progresului tehnic, n-a cunoscut neapărat un traseu ascendent…

[3] Uneori chiar pe cei pe care i-ai lăudat din tot sufletul la TV72. Însă măcar această întoarcere cu 180 de grade nu face parte din dificultăţile de adaptare ale domnului Vasile P. Pop: jurnalist profesionist, el va perora cu aceeaşi revoltă sinceră la TV48 împotriva celui „lăudat profund nemeritat” de postul TV72.

[4] Idem: iarăşi ne vom feri să vorbim despre „evoluţie”, întrucât istoria n-a cunoscut întotdeauna un traseu ascendent… Mai ales în privinţa eticii, adică a jocurilor adulţilor! Aşa că vom tot repeta că evităm cu bună ştiinţă termenul „evoluţie”!

[5] Când este întrebat de vârstă şi părinţii spun „patru ani”, Bubu se simte profund ofensat şi completează prompt: „patru ani şi cinci luni!”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.