Viktor Orban: De la dejunul lui Ciolacu, la discursul de la Tuşnad (2)

Ca în fiecare an din ultimele trei decenii (cu excepția întreruperii impuse de farsa criminală a pandemiei Covid 19), la Tușnad au venit oaspeți de seamă din Ungaria pentru a participa la dezbateri pe teme de interes politic, economic și social în cadrul unei așa numite școli de vară.

Liderii guvernului maghiar prezenți la eveniment (printre care și primul ministru Viktor Orban) nu s-au aflat în vizită oficială, ci în calitate de simpli cetățeni europeni liberi să călătorească pe întregul teritoriu al UE. Este un avantaj al federalismului european pe care ar trebui să îl prețuim, păstrăm și valorificăm.

DILEMA „UNITĂȚILOR TERITORIALE ROMÂNEȘTI INEXISTENTE”

Acest dublu mesaj al oaspetelui maghiar s-a suprapus peste o parte a discursului de la Tușnad susceptibil de duble interpretări. Referindu-se la „ordinul” MAE de a nu aduce în discuție „unități teritoriale românești inexistente”, cu aluzie evidentă la Țara Secuilor și, posibil, la Ardeal / Transilvania, Viktor Orban a jucat rolul naivului și, într-o pretinsă defensivă, a precizat că niciodată nu a afirmat că acele teritorii ar fi românești, asigurând implicit că nici în viitor nu va face asemenea afirmații. Asta i-a dus la extaz pe aceia dintre maghiarii care suferă la gândul că accidentele geografice și nedreptățile istorice le-au impus nefericirea de a trăi în mijlocul unei majorități etnice inferioare și cred că, pe criteriul etnic, se pot crea și state în stat, iar, pe de altă parte, i-a isterizat pe practicanții naționalismului românesc emoțional-folcloric, care ignoră multiculturalismul națiunii civice române și cred că minoritățile naționale aflate pe teritoriul României ar avea doar privilegiul de a fi tolerate aici; privilegiu ce ar putea fi retras oricând celor care nu se comportă corespunzător. Ambiguitatea, abil jucată, a făcut ca pe cei dintâi ridicolul să îi înalțe, iar pe cei din urmă să îi compromită.

Totul pleacă, din nou, de la ignoranța diplomaților români care au adus în discuție conceptul de „unități teritoriale românești inexistente” fără a ști că adjectivul „românesc” se folosește atât pentru a caracteriza o realitate etno-culturală și cât și pe una politico-administrativă.

România este „stat român” din punct de vedere politic. În acest sens este statul tuturor cetățenilor săi indiferent de identitatea lor etno-culturală, aceasta fiind națiunea civică. Ea poate fi numită „stat român” și din punct de vedere etno-cultural, în sensul că majoritatea etno-culturală este formată din români. Ceea ce nu exclude, însă, prezența pe teritoriul său a unor comunități mai mici cu o identitate etno-culturală diferită, aflate acolo chiar în momentul nașterii statului-națiune. Aceasta îi conferă națiunii civice române un caracter multicultural. Altminteri, națiunea culturală română, ca și cea maghiară, nu se limitează la teritoriul statului român, respectiv maghiar, ci adună în frontierele ei spirituale (diferite de frontierele teritoriale), pe toți cei care se simt români, respectiv maghiari, ca urmare a aderării lor la spiritualitatea română, la practicarea limbii române, la tradițiile românești și la modalitatea specific românească de a crea valori universale, precum și, în mod corespunzător, la cele maghiare. De aceea, de pildă, Biserica Ortodoxă nu este a României, ci … română; ea nu are identitate teritorială, ci spirituală.

Vorbind de Țara Secuilor, din punct de vedere politico-administrativ ea nu este o unitate teritorială românească, întrucât statul român, în exercițiul suveranității sale, nu i-a conferit o asemenea organizare. Din punct de vedere etno-cultural, denumirea evocă un anumit teritoriu istoric (cândva, în epoca premodernă, individualizat administrativ în cadrul entităților politice feudale) pe care locuiește în prezent o majoritate cu identitate culturală maghiară – și în acest sens este o entitate (teritorială) maghiară – împreună cu comunități minoritare aparținând majorității culturale a statului român – și în acest sens este o entitate (teritorială) multiculturală, iar nu exclusiv românească. Cuvântul „teritoriu”, în contextul din urmă, are înțelesul de spațiu spiritual, iar nu de spațiu geografic.

Comunitatea cetățenilor români de origine maghiară, care include și pe cei care trăiesc în alte părți ale României decât în Transilvania, Crișana și Banat, se bucură de autonomie culturală în sensul dreptului de a-și păstra identitatea culturală, dar teritoriul României nu poate fi structurat pe principiul etnic. Acest principiu s-a aplicat la nașterea statelor naționale, pentru a permite autodeterminarea prin secesiune (autodeterminarea internațională) a majorităților naționale (a popoarelor) și se oprește acolo. Altminteri s-a ajunge la fragmentări teritoriale nesfârșite, din care ar rezulta entități statale neviabile. Autonomia – teritorială, ca și cea culturală, care sunt diferite – reprezintă o formă de autodeterminare internă menită tocmai să consolideze unitatea statelor. Consiliul Europei, chiar la propunerea mea, a recomandat, cu ani în urmă, excluderea autonomiei teritoriale pe criteriul etnic. Cultura nu este legată material de o anume întindere teritorială.

Prin urmare, nu avem de ce ne revolta. Toată lumea are dreptate, căci fiecare folosește adjectivul „românesc” cu alt înțeles și în alt sens, ambele înțelesuri fiind totodată corecte și compatibile. Transilvania este pământ românesc din punct de vedere fizic, material. Din punct de vedere spiritual ea este spațiul mai multor culturi.

Când vorbește de „reunificarea” sau „reîntregirea” națională, Viktor Orban nu poate avea în vedere decât adunarea națiunii culturale maghiare într-un ansamblu coerent. Din punct de vedere juridic, membrii acestei națiuni culturale au raporturi de cetățenie cu statele pe teritoriul cărora domiciliază / rezidează și față de care au obligația de loialitate civică.

Nici un om cu scaun la cap nu se poate gândi la o anexare a Transilvaniei, cu cele circa cinci milioane de români ai săi, la Ungaria. Asta ar însemna ca la Budapesta toate inscripțiile să fie bilingve (în maghiară și română), iar principalul partid parlamentar maghiar să fie „Uniunea Democrată a Românilor din Ungaria”. Or, nu putem trece în contul gândirii naționale orbaniste o asemenea utopie autodistructivă.

Cel mult, poate fi vizată o secesiune a Transilvaniei în raport cu România, dar asta nu de secui depinde, ci de românii ardeleni miticofobi. Mai exact de miticii solemni de pe Someș, mereu ofensați de veselia chechelită a miticilor de pe Dâmbovița sau de cea sfătoasă a miticilor de pe Bahlui. Ifosele cezaro-crăiești ale Republicii de la Cluj sunt mult mai periculoase pentru statul-națiune român decât steagurile secuiești fluturate la Miercurea Ciuc sau discursurile lui Viktor Orban de la Tușnad.

PRINCIPALELE CRIZE ALE CIVILIZAȚIEI OCCIDENTALE ÎN VIZIUNEA LUI VIKTOR ORBAN

Ce îl neliniștește, însă, pe Viktor Orban și ar trebui să îi neliniștească și pe români?

La urma urmelor, Ungaria este membră NATO și UE. Ea face parte din Spațiul Schengen și din Grupul de la Viszegrád. În același timp este interlocutorul privilegiat al Rusiei în garnizoana Occidentului colectiv și „capul de pod” al Chinei în UE, fiind totodată în parteneriat strategic cu Turcia neo-otomană, care i-a acordat inclusiv statutul de observator în organizația statelor turcice. Infrastructura critică în domeniul strategic al energiei care va urma noul „Drum al mătăsii” sau drumuri similare, unind Asia Centrală cu Europa Centrală pe ruta care trece prin Marea Caspică, Transcaucazia și Turcia, va ajunge în Ungaria prin Balcani (cu ocolirea României). În curând Ungaria va dispune și de un port în Marea Egee, pe care îl construiește în baza unui contract de concesiune. (Bine ar fi să construiască unul și la Marea Neagră, pentru a-și identifica interese „românești” și în afara arcului carpatic.)

Este adevărat că această politică multivectorială ghidată în primul rând de interesul național, precum și iliberalismul chemat inevitabil să o susțină sub aspect ideologic, i-a atras Ungariei unele sancțiuni în UE și o anume marginalizare în cadrul NATO. În același timp, sub efectul deschiderilor sale pro-orientale, coeziunea Grupului de la Viszegrád a slăbit, Varșovia, cu rusofobia sa ereditară și pro-americanismul său integral, depărtându-se de Budapesta. La fel stau lucrurile și în raporturile cu Cehia și cu Slovacia, una ruso-sceptică iar alta maghiaro-fobă.

Cu toate acestea, Ungaria nu va fi exclusă nici din UE nici din NATO, și nici nu intenționează să renunțe la calitatea de membru al acestora, ci, vânzându-și scump votul la care are dreptul și valorificându-și maximal microfonul la care are acces, acționează din interior pentru a calibra politicile lor în așa fel încât să le compatibilizeze cu interesele maghiare. Ceea ce ar trebui să facă și România, de preferință în cooperare cu Ungaria.

De asemenea, dincolo de politica față de Rusia, sunt multe elemente de convergență între interesele maghiare, poloneze, cehe și slovace, mai ales pe terenul suveranismului, care fac ca solidaritatea lor să își găsească o bază încă solidă. Relațiile statelor așezate sub umbrela Viszegrádului cu Rusia și respectiv SUA țin de domeniul tacticii. Suveranitatea lor în raport cu Bruxellesul, Berlinul, Parisul și Washingtonul, respectiv în cadrul blocului euro-atlantic în care sunt integrate, ține de strategie. Iar dacă strategia este bună, unele înfrângeri tactice nu mai contează; chiar și în condițiile eșecurilor tactice războiul va fi câștigat. Un raționament care ar trebui adoptat și de România.

În acest context ar trebui corectată eroarea, cel puțin de limbaj, a lui Viktor Orban care a definit epoca actuală ca pe o confruntare între suveranism și federalism (evident, la nivel european). În realitate, suveranismul nu se opune federalismului, căci UE poate fi concepută și ca o federație de state națiune care nu cedează suveranitatea, ci delegă exercițiul unora dintre atributele ei unor instituții transnaționale comune în scopul satisfacerii unor interese comune. Suveranismul, ca și federalismul, se opun imperialismului și mai ales imperialismului de tip colonial.

Și totuși… Viktor Orban este îngrijorat. De ce? Pentru că identifică trei crize (dintr-o mulțime cu mult mai mare) istorice ale civilizației occidentale către care atât Ungaria cât și România au alergat în deceniile și secolele precedente. Este vorba despre: i. criza demografică – aceasta, în conexiune cu o greșită politică în domeniul migrației și azilului, va face ca până la mijlocul actualului secol, Occidentul euro-atlantic să fie populat în majoritate de persoane aparținând unor culturi neoccidentale, adică împărtășind un mod de viață diferit de cel al Occidentului colectiv; ii. criza culturală – sintetizată de sexomarxism și mișcarea cancel culture (demolarea culturii), ea va duce, în câteva decenii, la distrugerea bazelor culturii europene (creștinismul, filosofia greacă și dreptul roman), la negarea legilor naturii ca izvor al legilor morale și la dispariția comunităților naționale în cadrul cărora s-a născut ordinea democrației reprezentative moderne, cea care a conciliat principiul voinței majoritare cu cel al protecției minorităților (acesta va fi înlocuit de dictatura minorităților transnaționale și transnaturale); iii. criza geopolitică – caracterizată prin permanentizarea și mondializarea războiului între Occidentul colectiv euro-atlantic, apărător obstinat al ordinii mondiale unipolare, respectiv al expiratei „pax americana”, și Orientul colectiv euro-asiatic, promotor al noii ordini mondiale multipolare, precum și între oligarhiile supranaționale nord-atlantice, adepte ale unui imperialism de pradă (neocolonial), și națiunile Sudului colectiv, vital interesate în civilizarea corporatismului globalist (punerea capitalului globalizat în slujba „cetăților” naționale și a cetățenilor acestora), împinge Europa către mizerie economică și haos politic, înainte de a o încadra forțat într-o lume construită cu ignorarea tradițiilor și modului de viață europene (războiul din Ucraina este doar o materializare locală a acestei crize, care îi accelerează deznodământul nefast).

Acestea sunt și crizele denunțate de unii dintre noi în România, fără ca, însă, Guvernul român să intre în stare de alertă pentru a trece la combaterea lor.

Ceea ce Viktor Orban susține, pe bună dreptate, este că acest ansamblu de crize suprapuse nu va duce numai la pierderea supremației Occidentului euro-atlantic în ordinea globală, ceea ce ar fi doar (sic!) o înfrângere strategică, ci la dispariția „civilizației occidentale”, căreia și Ungaria (ca și România) îi aparține. Cu alte cuvinte, vorbim despre „sfârșitul istoriei Occidentului” prin scoaterea Occidentului din istorie. Este vorba despre sfârșitul lumii noastre care a format istoria mai multor milenii.

PERICOLE ISTORICE ȘI INTERESE ISTORICE COMUNE

O parte a acestui proces s-a consumat, deja, Occidentul stricto-sensu (în înțeles geografic sau în cel al unității dintre identitatea geografică și identitatea culturală) fiind deja mort sub aspect cultural și civilizațional. De aceea, Viktor Orban vorbește despre „post-Occident”.

Ca și în alte epoci istorice, când o civilizație a fost gonită, sub efectul crizelor sale interne și externe, de pe teritoriul pe care s-a născut, supraviețuitorii ei s-au refugiat pe alte teritorii unde s-au străduit să îi păstreze amintirea și să o revitalizeze. Premierul Ungariei crede că acest teritoriu de refugiu este cel al Europei centrale și orientale. Aici se află națiunile care mai pot salva civilizația occidentală de la dispariție totală.

Ceea ce cred și eu, și am scris-o și spus-o public încă de câteva decenii, din poziția de Președinte al Adunării Parlamentare a OSCE, din cea de membru al Prezidiului Partidului Socialiștilor Europeni și din cea de vicepreședinte al Grupului Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European, responsabil pentru domeniile politicii externe, de securitate și apărare ale UE. Nu pot decât să subscriu, deci, celor spuse pe tema aceasta de Viktor Orban, premierul Ungariei, regretând o dată în plus faptul că aceste idei și avertismente nu și-au găsit încă ecou în România.

Ceea ce premierul Viktor Orban înțelege este că Ungaria este prea mică pentru un război atât de mare. Chiar dacă în confruntarea cu Goliatul occidental, pe cât de sinucigaș, pe atât de agresiv, Orban se vede în poziția lui David, el conștientizează faptul că îndeplinirea misiunii are nevoie de energia formidabilă a unui Hercule. Or, acesta nu poate fi decât un personaj colectiv pentru al cărui nucleu dur este necesară o alianță româno-maghiară. Alianță politică și economică având o bază culturală comună, care nu poate rezulta decât din alăturarea comunității catolice și reformate maghiare cu cea a ortodoxiei române. Nu este vorba despre o abordare clericalistă sau despre ecumenism religios, ci despre asocierea cu caracter politic a tuturor (credincioși, agnostici și atei) celor a căror cultură își are originile în iudeo-creștinism, care sunt adepții practicanți ai moralei creștine și care sunt succesorii celor ce au construit civilizația occidentală pe temeliile viziunii creștine asupra lumii, asupra vieții și morții.

Față de acest obiectiv de importanță istorică, obiectivele tactice și strategice aferente competiției dintre România și Ungaria trec în plan secundar. La ce bun o victorie strategică a Ungariei în fața României, dacă Ungaria iese din istorie, odată cu România și, desigur, odată cu Occidentul? Dacă punem interesele strategice în perspectiva amenințărilor, provocărilor și oportunităților istorice, ajungem la concluzia că așa cum s-a întâmplat nu de multe lor în trecutul lor, națiunile română și maghiară au azi obiective strategice cu caracter istoric comune. Această situație trebuie înțeleasă corect și valorificată urgent. Cei care iubesc managementul relațiilor internaționale prin zâzanie și bagă bățul prin gardul româno-maghiar, trebuie alungați sau ignorați. Este vremea unei alianțe istorice care să aducă România și Ungaria în aceeași tabără, ca perpetuatori și salvatori ai civilizației occidentale într-o lume post occidentală.

Iată ce trebuie reținut din discursul lui Viktor Orban de la Tușnad. Reținut ca punct de plecare pentru resetarea acțiunii externe românești având ca obiectiv istoric continuitatea națiunii noastre în ordinea post-americană / post-occidentală, cu păstrarea identității noastre culturale din care ne tragem și concepția asupra ordinii lumii și aspirațiile în lume.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.